"Dreaming moments, part I"

      Seara. Sufletul ei plin de lacrimi ziceai că e bucată a unuia din norii care invadaseră cerul..
cu mult înainte de a se afunda ea în suferinţă. "Probabil era un semn preventiv pentru ce va urma", se gândise în sinea ei. "Totul era pregătit încă din prima clipă în care zâmbetul lui suav m-a făcut să-l văd un înger". În mintea ei, totul era confuz. Nici măcar lacrimile reci si grele care îi împrăştiau machiajul pe faţă nu îi mai păreau reale, iar amintirea lui deja era pentru ea ca un glonţ de oţel care nici nu îi pătrundea bine în inimă, că şi ieşea şi o lovea din nou. Se simţea ca o tabla de darts, în care intrau săgeată după săgeată, una mai dureroasă ca alta. Simţea nevoia de aer curat. Dar unde să se ducă? Se ridică din pat, şi încercă să facă vreo doi paşi. Imposibil. Ea abia avusese putere să se ridice. Să mai ajungă la fereastră îi părea numai un vis greu de atins. "Când am fost bolnavă, el a fost alături de mine. Mă simţeam ca un copil de nici doi ani, şi asta datorită lui. Mă lua pe braţe din pat, si mă lăsa pe pervazul ferestrei, aşteptându-l să vină cu cana de ceai." Dar acum? Acum nu mai este. Acum a plecat. A ales să fugă pentru că era deja prea mult pentru el. "Un laş, asta eşti!", strigă ea cu toate puterile, riscând a se îneca cu lacrimile care parcă nu mai aveau vreodată să se oprească. Dar nici nu apucă bine să termine de strigat, că telefonul pierdut printre pernele reci începu să sune. Rămasă fără puteri, făcu un efort destul de mare pentru starea în care ajunsese, şi reuşi să se întindă peste tot patul care îi amintea de atâtea clipe cu el. Când să ia telefonul în mână, acesta încetă să mai sune, Nu avu suficient curaj să se uite cine o sunase, aşa că îi dadu drumul. Dar spre surprinderea ei, începu din nou să se audă melodia lor, melodie care o avea să sune când el o căuta. Sufletul parcă îi fu luminat ca o dimineaţă călduroasă de primăvară. Entuziasmată peste măsură, răspunse. "Da, iubitule!" De cealaltă parte a firului nu se auzea nimic. Tăcere. O tăcere dureroasă. O tăcere care o făcu să se simtă sfâşiată. Tăcu si ea, parcă fermecată. Singurul lucru care se auzea de ambele părţi, erau suspinele lor, lăsând de înţeles că era singurul mod în care puteau comunica. După câteva minute de suspans total, el îşi făcu suficient curaj încât să îi poată adresa câteva cuvinte. "Iartă-mă, suflete!". Tăcerea se aşternu din nou. În sinea ei, se gândea că era prea puţin, dar iubirea pe care i-o purta o făcu atât de fericită, încât orele petrecute în suferinţă se făcură uitate. După un timp, ea îndrăzni să-i vorbească. "Vino! Am nevoie de tine mai mult ca oricând.", moment după care auzi tonul de încheiere a unui apel. În următoarea secundă, uşa de la cameră i se deschise, iar el, în genunchi,cu faţa în mâini, începu să plângă. Ea, parcă lovită de fulger, nu ştia ce să mai creadă. "De cât timp eşti acolo?", întrebă ea printre lacrimi. "Cam de când ai intrat ultima dată în cameră.", şopti el. Fără să mai spună ceva, se ridică mai sprintenă ca niciodată din pat, şi se aruncă în genunchi în faţa lui. Petrecuse atât de mult timp departe de el, încât se simţi ca în adolescenţă la prima îmbrăţişare cu o persoană pe care o iubea. Sentimentul era cu atât mai plăcut, cu cât lacrimile erau mai multe. Timid, îi luă chipul în mâini, după care se ridică în picioare. Se uită puţin la ea, iar apoi o duse pe braţe pe marginea patului, şi se îndreptă spre fereastră pentru a o deschide. Când se întoarse, fără să îşi dea seama, ea se întinsese în pat, făcându-i loc şi lui. Se aşeză lângă ea, se întinse, iar ea îşi lăsă capul peste pieptul lui, păstrând liniştea, ascultându-şi unul altuia respiraţia şi fiecare bătaie a inimii.