avem o întrebare? De ce trebuie să ne măcinăm sufletele cu atâtea enigme? Oare va veni vreodată ziua în care nimeni să nu-şi mai pună sieşi absolut nicio întrebare? Va veni vremea când întrebările retorice vor dispărea, şi fiecare va fi mulţumit de condiţia sa şi de situaţia în care se află? Poate într-un alt univers, pentru că aici deja a devenit o lege nescrisă ca omul să nu se mulţumească niciodată. Ne naştem cu chestia asta, şi oricât de mult am evita-o nu avem cum să scăpăm din jugurile ei. Dorinţa de a avea ne defineşte ca oameni, ne face diferiţi, dar o limită a ei e greu de găsit. Se spune că cu cât ai mai mult, cu atât îţi doreşti mai mult. Şi uite aşa ajungi să faci orice pentru a avea din ce în ce mai mult, şi mai mult, şi tot mai mult. Odată ajuns în situaţia asta nu faci decât să mai vrei, să te gândeşti cum să reuşeşti să ai mai mult. Dar oare de ce nu te gândeşti că undeva în lumea asta există nu unul, ci mii de oameni care nici măcar nu îndrăsnesc să viseze la ceea ce tu deja ai? De ce te lăcomeşti atât de mult? De ce nu te poţi opri? Pentru că setea de a avea a făcut din tine o unealtă, şi ea se foloseşte de tine, nu tu de ea. Te-ai gândit vreodată să mulţumeşti pentru ceea ce ai? Te-ai gândit vreodată că nu ţie ţi se cuvine totul, şi că nu eşti singurul care îşi doreşte să aibă? Nu, nu ai făcut-o, şi nici n-o s-o faci. Gândurile tale sunt negre. Tu eşti de nerecunoscut. Toţi te văd schimbat, chiar şi tu o faci, numai că tu crezi că ţi s-a întâmplat schimbarea care trebuia, când, de fapt, tu ai devenit o umbră a omului care erai, a omului care avea toată viaţa înainte, şi a omului care nu-şi dorea nimic mai mult decât o familie fericită. Şi a avea o familie fericită, este mai presus de orice.
Trăim într-o lume împărţită în două categorii de oameni: aceia care au şi mai vor, şi aceia care nu au, dar şi ei, de asemenea, îşi doresc. Drumurile lor sunt separate. Drumurile lor nu se vor intersecta niciodată. Cei care au, îşi permit să mai aibă în continuare, dar şi să mai ia, şi o fac până nu mai rămâne nimic, în timp ce acei oameni care doar îşi doresc să aibă... nu mai au ce lua. Poate că par nebun, şi sincer să fiu, recunosc, mai am momente în care văd cu proprii mei ochi că sunt, dar niciodată nu am înţeles "mila" faţă de cerşetori. Aici ma refer doar la cei care preferă să stea la colţ de stradă, decât să muncească pentru a avea. Sunt sută la sută convins că ar aprecia de o mie de ori mai mult un om oarecare, un om care îşi trăieşte viaţa pe un salariu mizer, dacă în drum spre magazin cineva l-ar opri şi i-ar da bani de o pâine, decât apreciează cerşetorul acela care la sfărşitul zilei, cu banii strânşi de la "oamenii cu suflet mare" merge în bar şi cheltuieşte monedă cu monedă cumpărând alcool şi mai ştiu eu ce. Oamenii care nu au nimic, nici nu încearcă să facă ceva pentru a avea. Ei pur şi simplu se mulţumesc cu viaţa lor şi atât. Trebuie apreciat de un milion de ori mai mult omul care trage din greu pentru cei trei copii care îl aşteaptă la sfârşitul zilei acasă, bucuroşi că a venit tata şi le-a adus ceva de mâncare, decât cel care doar stă şi aşteaptă îndurare. Acela care munceşte este omul care trebuie ajutat, nu cel care speră la minuni şi doar le aşteaptă. Cu toţii ne dorim să avem, cu toţii visăm la condiţii mai bune, dar trebuie să încercăm să ne gândim că nu suntem doar noi şi atât. Trăim vremuri grele, de aceea trebuie să fim echilibraţi, chibzuiţi, şi să începem să ne mai gândim şi la cei din jurul nostru, dacă vrem ca şi cei din jur să se gândească la noi.
"Keep going. Don't quit!"
Comentarii
Trimiteți un comentariu