Soarele se mai vedea doar pe jumătate, suficient cât să îi pună în valoare tenul perfect, atât
de ciocolatiu încât oricine ar fi văzut-o ar fi crezut că venea din altă lume, ar fi fost cuprins de un sentiment de plăcere de nedescris, de visare, de... de tot ce îţi poţi închipui când auzi rostit cuvântul "frumuseţe", sau când încerci să îţi construieşti în minte imaginea perfecţiunii. Mâna lui pe coapsa ei dădea tabloului o notă de pervesiune, dar cine se mai gândea la asta când vedea aşa ceva? Parcă toate ideile cu "au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi" fuseseră inspirate din scena în care ei erau acum protagonişti, scenă pe care o jucau perfect. Uşor, uşor, soarele apunea şi mai mult, iar razele sale aveau un dans jovial pe trupurile celor doi îndrăgostiţi. Geloasă pe cei doi, luna îşi făcea uşor apariţia în scenă, încercând parcă să atingă cu razele ei calde soarele blajin, care aproape că trecuse definitiv. În lipsa acestuia, nu avea altceva de făcut decât să vegheze asupra celor doi, şi să cerşească îndurare pentru a primi şi ea un aşa răsfăţ din partea soarelui. Pentru ei, însă, era ceva pe cât de normal, pe atât de neplăcut: fuseresă mereu şi mereu martori la asemenea scene încât după ce acceptau ideea că nu vor fi niciodată împreună, se instalau comod fiecare la locul său, şi savurau clipă cu clipă, atingere cu atingere, ba chiar uneori trăiau fiecare gest, ca şi cum ar fi fost al lor. De cealaltă parte, însă, povestea era cu totul alta: cei doi se iubeau, erau clipă de clipă împreună, şi îşi concretizau sentimentele de fiecare dată când aveau ocazia. De data aceasta era totuşi o ocazie specială, şi nu o spuneau paharele de şampanie care mereu erau lângă ei când făceau dragoste, ci tot decorul din jurul lor pretătit cu cea mai mare atenţie de către el. Avusese grijă să aşeze toate petalele la aceeaşi distanţă una de cealaltă, alesese toate culorile posibile, şi le aranjase la fel: cea roşie prima, cea galbenă a doua, iar mai apoi venea cea albă, urmând după ea petale portocalii, roz şi violete. Pusese petale peste tot, în aşa fel încât nu exista nici măcar un loc care să-i fi scăpat. Dar, pe lângă toate astea, acea inimă imensă făcută toată din petale era incredibilă, fiind pe cât de mare, pe atât de încărcată cu cele mai profunde sentimente ale lui, şi cea mai mare grijă pentru dragostea lor. Văzând ceea ce urma să se întâmple şi jenată de faptul ca trebuia să îi privească, luna adună câţiva nori şi îi aşeză în faţa sa, asigurându-le celor doi romantici toată singurătatea de care aveau nevoie pentru a fi fericiţi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu