E nasol. Încep aiurea, și voi continua la fel din punctul tău de vedere, pentru că realizezi ca am dreptate și nu poți accepta asta. Nu poți accepta că ești genul ăla de persoană care se uită la alții și pentru un anumit motiv, un singur motiv, vede în oricine din jur un model. „Ăla are bani, vreau să fiu ca el. Ăsta arată bine, ca el vreau să fiu. Da' ăla umblă în cercuri cool, ca el vreau să fiu. Ăla e angajat la Dell, aș vrea să fiu ca el.” Oare te-ai gândit vreodată la ce te face pe tine special? De câte ori te-ai uitat în oglindă și ai zis „EU sunt EU și EU nu vreau să fiu ca nimeni altcineva.”? Părerea mea e că nu ai făcut-o de foarte multe ori, și zic asta din perspectiva omului indulgent, pentru că e posibil ca tu să nu fi făcut asta niciodată. E trist. Mult prea trist. Din când în când, când mai am timp liber, îmi place să merg la prieteni de familie mai în vârstă ca mine și să ascult poveste după poveste de când „eram eu de vârsta voastră”, așa cum le place tuturor să spună. Și toți spun asta cu o satisfacție ieșită din comun, care mă face să fiu invidios, pentru că pe vremea lor fiecare știa cine era, ce trebuia să fie, și ce avea de făcut ca să ajungă unde voia să ajungă. Ador poveștile lor în care aud că un om de 15 ani nu se gândea decât cum să fugă de acasă și să piardă ore în șir cu prietenii, nu cu „tovarășii”, așa cum aud de la copii de 12 ani azi. Ador poveștile alea de la 15 ani în care „venea tata să mă ia acasă, și înainte să plecăm de unde eram, niciodată nu uita să îmi dea câteva palme la cur în fața prietenilor”, și nu mi se pare normal să aud de la un copil de 14 ani că la 5 dimineața vede un mesaj de la „proasta de mama” în care „îmi zice ea mie să mă duc acasă”. Mai sunt și poveștile alea în care la 17 ani aud cum „trebuia să ieșim 10 minute la poartă o dată la 2-3 zile vreo trei săptămâni la rând ca să ajungem să ne pupăm”, în ciuda discuțiilor dintre copii de 15 ani care povestesc că „am vorbit cu una pe feisbuc și după două zile mi-a trimis poză cu ea goală”. Cel mai mult mă atrag poveștile de după 19 ani, în care toată lumea se înțelegea cu toată lumea pentru simplul fapt că toată lumea avea parte de o educație în care exista bunul simț și niciodată nu auzeai cum că „ a venit tatăl lui X să dea în mine și l-am bătut de a plecat acasă cu salvarea”, sau orice alte povești din astea.
Mi se pare exagerat de ciudat faptul că lucrurile nu își mai urmează un curs anume, și ăsta e un lucru foarte înfricoșător, cel puțin din punctul meu de vedere. Văd tineri de 19-20 de ani care conduc mașini mai scumpe decât mașinile profesorilor lor, și ei nu au făcut nimic altceva decât să se nască. Văd tineri care ies în oraș într-o seară și cheltuiesc mai mult decât câștigă un nene după o lună de muncă zilnică. Văd tineri care se duc să muncească 3 luni „pă Anglia” și se întorc cu o mașină de 200 de euro, cu volan pe dreapta, înmatriculată în Bulgaria, și vorbesc la un telefon care sare de 500 de lire. Văd fete care ies în oraș și stau la bar bând o apă plată și fumând „poștă” o țigară (fumată deja jumătate) scoasă din geantă de una dintre ele, și așteaptă până vine unu' cu 5 cefe la spate să le dea două shot-uri și să le ducă la el acasă. Văd fete care deși nu știu să știu să scrie în litere „contu' lu iubi”, așteaptă să vină unu' „tanc și full de bani” și să le ceară în căsătorie, că ele vor trăi toată viața cu banii, nu cu omul. Partea cea mai nasoală e că în zilele astea tocmai ăștia de care vorbesc au tot ce își doresc, și nu ăia care muncesc pentru a obține cu mâna lor „bani să îmi iau și eu un Opel Corsa, să nu mă mai duc pe jos la muncă”. E nasol, da' astea sunt timpurile în care trăim și trebuie să suportăm prostia, ipocrizia, și idioțenia. A, și țiganii, că ăștia sunt cam peste tot.
"Keep going. Don't quit!"
Comentarii
Trimiteți un comentariu