N-am mai scris de prea mult timp.
Nu o să mă apuc vreodată să expun motive, deși ar fi destule, că le-aș putea interpreta drept pretexte și mă deranjează. Pentru mine, scuzele sunt un lucru jenant. Asta dacă nu sunt argumentate, și nu e momentul să mă argumentez. Dar asta e doar părerea mea proprie și personală. Trecând peste, cert e că a fost ceva conștient. Am decis conștient să las scrisul de-o parte pentru un timp, pur și simplu pentru că eram în căutare de liniște. Când scriu, scriu. Deși e un lucru care imi place, un lucru prin care mă descarc psihic de tot ce-mi străbate mintea, e totuși obositor să alergi printre gânduri, să faci selecție, sau mai ales ordine. Și tocmai când reușești să îți faci o imagine de ansamblu, atunci îți dai seama că de fapt nu ai depus deloc efort. Imaginează-ți că te duci să faci cumpărături să gătesti ceva. Ce e mai greu? Să îți pui o pereche de pantaloni pe tine, un tricou și o pereche de adidași și să cutreieri printre rafturi, sau să pregătești masa aia pe care o tot amâni de zile-ntregi doar pentru că nu ai avut suficient timp să faci totul? Eu zic că răspunsul e evident.
Revenind la mine, că eu scriu, despre mine este vorba. Și nu numai aici sau acum. Mereu e vorba despre mine. Call me selfish, idfc. De ceva timp, am ajuns la concluzia că nimic nu contează mai mult decât mine. Totul se rezumă la mine. Tot ce fac, fac pentru mine. Și hai să-ti și zic de ce. Nu e greu, și chiar dacă mulți nu vor recunoaște, nimănui nu îi pasă de nimeni. De ce mi-ar păsa mie de tine, atâta timp cât ție nu îți pasă de mine? Egoist? Da. Cel mai egoist, de fapt. Dar asta până vine vorba de mâna aia de oameni pentru care sunt dispus să-mi dau ultima felie de pâine. Te-ntrebi de ce? Știi destul de bine: oamenii ăia ar face la fel.
Oamenii sunt falși. Te văd, te analizează, te descos (atât cât le permiți, dacă te prinzi de șmecherie), iar apoi încearcă să își facă treaba cu tine. Ceea ce vreau să precizez aici, e că oamenii ăia nu valorează nici măcar cât felia aia de pâine pe care am menționat-o mai sus. Sau poate că da. TOȚI LA UN LOC. Bla, bla, bla, n-are rost să continui cu subiectul.
De ce mă apuc din nou de scris? Pentru că am prea multe de spus. Sau pentru că vreau și pentru că pot. Nu, de fapt pentru că... toate astea sunt adevărate. Viața e frumoasă, trebuie doar să știi cum să o privești. Totul depinde de tine și numai de tine. A, și din nou de tine. În momentul în care îți dai seama că ai toate motivele din lume să trăiești și să lupți pentru oricât de multe visuri ai avea, abia atunci începi cu adevărat să-ți trăiești viața. Spun asta deoarece ăla e momentul în care începi să conștientizezi. Îți dai seama ce poți, îți dai seama ce vrei, îți dai seama ce urmărești, și cel mai important, îți dai seama la ce o sa te gândești seara până când o să adormi. Nu-ți face griji că o să dureze prea mult. O să dureze exact atât cât îți va trebui ție să evaluezi fapte, eforturi, relații și gustul succesului. Victoriile aduc victorii, cum se spune la nivel de competiții.
"Keep going. Don't quit!"
Nu o să mă apuc vreodată să expun motive, deși ar fi destule, că le-aș putea interpreta drept pretexte și mă deranjează. Pentru mine, scuzele sunt un lucru jenant. Asta dacă nu sunt argumentate, și nu e momentul să mă argumentez. Dar asta e doar părerea mea proprie și personală. Trecând peste, cert e că a fost ceva conștient. Am decis conștient să las scrisul de-o parte pentru un timp, pur și simplu pentru că eram în căutare de liniște. Când scriu, scriu. Deși e un lucru care imi place, un lucru prin care mă descarc psihic de tot ce-mi străbate mintea, e totuși obositor să alergi printre gânduri, să faci selecție, sau mai ales ordine. Și tocmai când reușești să îți faci o imagine de ansamblu, atunci îți dai seama că de fapt nu ai depus deloc efort. Imaginează-ți că te duci să faci cumpărături să gătesti ceva. Ce e mai greu? Să îți pui o pereche de pantaloni pe tine, un tricou și o pereche de adidași și să cutreieri printre rafturi, sau să pregătești masa aia pe care o tot amâni de zile-ntregi doar pentru că nu ai avut suficient timp să faci totul? Eu zic că răspunsul e evident.
Revenind la mine, că eu scriu, despre mine este vorba. Și nu numai aici sau acum. Mereu e vorba despre mine. Call me selfish, idfc. De ceva timp, am ajuns la concluzia că nimic nu contează mai mult decât mine. Totul se rezumă la mine. Tot ce fac, fac pentru mine. Și hai să-ti și zic de ce. Nu e greu, și chiar dacă mulți nu vor recunoaște, nimănui nu îi pasă de nimeni. De ce mi-ar păsa mie de tine, atâta timp cât ție nu îți pasă de mine? Egoist? Da. Cel mai egoist, de fapt. Dar asta până vine vorba de mâna aia de oameni pentru care sunt dispus să-mi dau ultima felie de pâine. Te-ntrebi de ce? Știi destul de bine: oamenii ăia ar face la fel.
Oamenii sunt falși. Te văd, te analizează, te descos (atât cât le permiți, dacă te prinzi de șmecherie), iar apoi încearcă să își facă treaba cu tine. Ceea ce vreau să precizez aici, e că oamenii ăia nu valorează nici măcar cât felia aia de pâine pe care am menționat-o mai sus. Sau poate că da. TOȚI LA UN LOC. Bla, bla, bla, n-are rost să continui cu subiectul.
De ce mă apuc din nou de scris? Pentru că am prea multe de spus. Sau pentru că vreau și pentru că pot. Nu, de fapt pentru că... toate astea sunt adevărate. Viața e frumoasă, trebuie doar să știi cum să o privești. Totul depinde de tine și numai de tine. A, și din nou de tine. În momentul în care îți dai seama că ai toate motivele din lume să trăiești și să lupți pentru oricât de multe visuri ai avea, abia atunci începi cu adevărat să-ți trăiești viața. Spun asta deoarece ăla e momentul în care începi să conștientizezi. Îți dai seama ce poți, îți dai seama ce vrei, îți dai seama ce urmărești, și cel mai important, îți dai seama la ce o sa te gândești seara până când o să adormi. Nu-ți face griji că o să dureze prea mult. O să dureze exact atât cât îți va trebui ție să evaluezi fapte, eforturi, relații și gustul succesului. Victoriile aduc victorii, cum se spune la nivel de competiții.
"Keep going. Don't quit!"
Comentarii
Trimiteți un comentariu