Acceptarea - problema secolului 21

 

Acceptare - un cuvânt care mă face să resimt un gol în stomac numai când mă gândesc la el. Oare sunt singurul căruia i se întâmplă asta? Mă îndoiesc.

Acceptarea se referă atât la acțiunea de a accepta, cât și la rezultatul acțiunii de a accepta, la consecințele acțiunii de a accepta. Problema mea se rezumă la faptul că îmi vine natural să accept, că mi-e greu să spun nu, să refuz, atât în plan personal, cât și în plan profesional. "Hai că văd eu cum o fac, și mă descurc", îmi spuneam de cele mai multe ori. O făceam instinctiv, după ce asta mi-a devenit a doua natură. Înainte de a accepta, nu făceam exerciții de imaginație și brainstorming să înțeleg concret ce înseamnă că accept un lucru sau altul. Și drept vorbind, e greu să nu accept mai ales când mă gândesc la acceptarea lucrurilor materiale. Provenind dintr-un mediu în care starea de insuficiență era starea naturală a lucrurilor, mă bucuram de fiecare  ocazie în care eram pus în situația de a accepta, iar ulterior, mai ales din insuficiențe psishologice, am dezvoltat obiceiul de a accepta orice: tratamente pe care nu le meritam, lucruri de care nu aveam nevoie, mâncare chiar și atunci când simțeam că sunt sătul, dar mai ales propuneri de a-i ajuta pe cei din jurul meu. Până aici, în afară de asta cu mâncarea, totul pare ok, nu? Pare, într-adevăr. La fel de ok îmi părea și mie și nu vedeam de ce n-aș fi făcut-o. Dar știi cum e, orice monedă are două fețe, iar cuțitul are două tăișuri. Dragul meu prieten cititor, obiceiurile ne conduc viața, și așa am ajuns să accept o tonă de lucruri care pe moment păreau a fi foarte de bun simț, dar care ulterior s-au dovedit a fi toxice, doar pentru ca răspunsul meu natural era "DA" la orice. Și când zic orice, mă refer la absolut, orice. Așa am ajuns să ma ascociez într-un business cu un prieten care ulterior m-a lăsat într-o gaură de câteva mii de euro. Așa am ajuns singur dintr-o relație în care am investit mai mult decât mi-am permis. Așa am ajuns să fac și un business care să meargă. Dar stai, că asta-i de bine. E bine, de acord, numai că încă am probleme să accept toate costurile ulterioare asociate tuturor lucrurilor. Și despre asta vorbesc aici.

    Cum accepți orele suplimentare când știi că și dacă le faci, și dacă nu, primești același salariu? Cum accepți că timpul pe care îl petreci răsfoind o carte nu-l primești înapoi ca să vezi ultimul episod din serialul tău preferat? Cum accepți partenerul distant când ajungi acasă și el e în starea aia nasoală de după o zi nașpa de muncă? Cum accepți moartea cățelului tău? Cum accepți deciziile pe care nu le înțelegi ale oamenilor dragi din viața ta? Cum accepți jignirile altui părinte când vine și îți spune că băiețelul tău l-a lovit pe copilul lui? Cum accepți gândul că va veni ziua în care copilul tău va fi un adult și va lua propriile-i decizii, care vor fi diferite de ale tale? Cum accepți decesul unui membru din familie? Ei bine, o parte din exemplele menționate aici sunt trăite de mine și o parte sunt văzute de mine și trăite de alții. În cazul celor pe care le-am trăit, mărturisesc să spun că le accept cu greu. Vorbesc la prezent pentru că sunt lucruri din registrul lucrurilor pe care le-am acceptat superficial și încă mă bântuie. Pentru mine acceptarea e un exercițiu teribil de greu. Încă diger anumite decizii luate de mine. Încă sunt la macerat în stomacul meu decizii luate de alții dar care m-au vizat pe mine, atât direct, cât și indirect. 

    Acceptarea e grea. Mi-e teribil de greu să accept că toate astea sunt costuri pe care le am de plătit. Mi-e teribil de greu să accept că varianta cu cele mai mari șanse la o viață longevivă e asta în care accept măsură în lucrurile care îmi aduc plăcere: un pic de dulce pe zi, un pic de Cola sau de suc de portocale pe săptămână, un pic de shaorma pe un pic de lună, un pic de citit pe zi, un pic de Seinfeld în weekend, un pic de mișcare în fiecare zi, un pic mai puțină muncă după muncă și tot așa. Mi-e greu să accept că doar eforturile mă vor duce unde vreau să ajung, că sunt doar promisiuni și lucruri pe care le citesc și aud de la alții, da' i-am urmărit pe toți băieții ăștia cu un pic mai multă experiență de viață și un pic mai multă experiență în ariile vieții care sunt importante pentru mine și accept să mă ghideze ei. Și da, accept că nimic nu rămâne neplătit, nici efortul, și nici plăcerea, și chiar și pe asta tot cu greu o accept. Ce-mi convine, accept ușor, iar ce nu-mi convine, mă bucur că nu pot să accept, că înseamnă că acolo mai am de crescut. Știi ce e cel mai ironic, în același timp? Mi-e greu să accept că tot mai am de crescut, la cât de mult am crescut. Dar cam așa e viața.

Keep going. Don't quit!