Cine mai poate avea răbdare

 

    În societatea și în secolul vitezei, nimeni nu pare să mai aibă răbdare. În societatea în care fenomenul de instant gratification face ravagii în rândul tuturor celor care consideră că dacă resimt activitate cerebrală, gândesc, nimeni nu mai pare să tolereze perioadele de așteptare. Vrem totul acum, sau cum se cere în corporații, ieri. Nimic nu mai poate aștepta, iar sentimentul de urgență ne conduce viețile. Trebuie să fac asta acum, că nu am când, și dacă nu o fac acum, mai târziu trebuie să o fac pe cealaltă. Ți-am zis eu că nu am când. Vezi ce viață încărcată am!? Trebuie să spun asta acum, că dacă n-o s-o fac, o să ratez momentul potrivit și nu voi mai avea ocazia să o zic. Trebuie să cumpăr asta acum, că sunt doar 3 la reducere, iar celelalte două s-au vândut deja. Trebuie să fac rezervarea asta acum, că mai sunt deja 9 persoane care vizualizează proprietatea asta în același timp cu mine, și dacă una singură mi-o ia înainte, s-a dus vacanța mea. Trebuie să cumpăr asta acum, pentru că dacă nu o fac acum, nu voi mai găsi mărimea. Trebuie să scriu mesajul ăsta acum, că altfel... Normal, găsim scuze pentru orice și indiferent de decizia pe care am lua-o, suntem capabili să argumentăm. În vânzări se spune că decizia de cumpărare se ia emoțional și se justifică rațional. Oare e adevărat și în alte privințe? Desigur că da. În 99% dintre toate celelalte.

    Hai să îți povestesc și o întâmplare personală petrecută de curând, în care m-am surprins chiar eu pe mine la capătul răbdarii. Era o dimineață de vineri în care lucram de acasă. La ora 10:15 aveam programare să-mi ridic pașaportul. Plec la 9:57 de acasă, fugit dintr-o ședință. Ajung în oraș, parchez mașina „pe nașpa” (că desigur, mă grăbesc, și oricum „stau decât 3 minute”). Intru la pașapoarte și îi cer indicații primului funcționar pe care îl întâlnesc (desigur, cu argumentarea că sunt contra-cronometru). Ajung la ghișeul de unde trebuie să ridic pașaportul, și surprizăăă: nimeni acolo. Mă uit la ceas. Era deja 10:17. Încep să mă enervez. Cum, fra (cum zic ardelenii din Sibiu), adică am programare (pe care oricum n-am reușit s-o onorez, dar aveam un argument rațional și pentru asta: eram în timpul serviciului și n-am putut pleca mai devreme), iar doamna care e în timpul serviciului, nu e prezentă la datorie (ironia e că și eu eram în timpul serviciului, și nici eu nu eram prezent la datorie, numai că eu aveam dreptul să fac asta, pe când dumneaei nu). Îmi amintesc de faptul că mașina era parcată ilegal, și ghici ce? Încep să mă enervez că nu mai apare nimeni la ghișeu. Verific din nou ceasul. 10:20. „Vai, incredibil așa ceva!” Funționarii ăștia publici... normal că stau, în loc să-și facă treaba, că doar lucrează la stat și n-au niciun stres. Îmi vin în minte toate celelalte amenzi pe care le-am luat de-a lungul anilor pentru că parcasem la fel ca și acum, cu scuza că stau doar 3 minute, și iar mă enervez. „După ce că stau aici degeaba și aștept după doamna care nu-și face treaba, să vezi că-mi mai iau și amendă”. Bat de 3 ori în tejghea, poate-poate cineva aude și vine să mă ajute. Verific din nou ceasul, 10:22. Fac spume. Merg în camera de lângă și îl abordez pe domnul de la ghișeu: „Mă scuzați! Am programare pentru a ridica pașaportul, însă de câteva minute aștept acolo și nu e nimeni să mă ajute. Mai sunt și în timpul serviciului (pe un ton de reproș)”. Domnul foarte amabil și calm, se uită la mine cu un zâmbet strecurat în colțul gurii și îmi spune să merg înapoi că vine cineva imediat. Revin la ghișeu. Mă uit la ceas: 10:28. Încep să citesc regulamente expuse pe fereastra la care așteptam, niște comunicări învechite, din perioada Covid și ce mai era pe acolo. De undeva din capătul scărilor, se aud niște voci. În sfârșit, cred că vine cineva! 3 minute mai târziu, singura persoană de acolo eram eu. Îmi amintesc din nou de mașină și decid că trebuie să merg să o mut. Plec furtunos de acolo, trântesc ușa de la intrare și ajung imediat la mașină, unde spre norocul meu, nu mă aștepta niciun bilețel care să-mi comunice contravenția. Parchez mașina (regulamentar de data aceasta) și revin la același ghișeu, unde din nou sunt singura persoană. Mă uit la ceas... 10:35. „Incredibil așa ceva! Asta e chiar nesimțire.” Mai bat de 3 ori în tejghea. Nimic nici de data asta. Îmi vine ideea minunată să merg din nou la celălalt ghișeu, unde măcar a fost cineva care să-mi vorbească. Mă recunoaște instant și îmi anticipează starea de nervozitate. „Încă nu a ajuns nimeni?” Vai, auzi și tu, n-a ajuns nimeni? Păi dacă ar fi ajuns cineva, mai veneam eu să vă rețin pe dumneavoastră? Replica asta a rămas clasată în mintea mea, iar dumnului i-am spus doar că nu și că am nevoie de ajutorul dumnealui, pentru că sunt în timpul serviciului și deja am întârziat mai mult decât puteam (vrăjeli corporatiste). Apucă receptorul galben al fixului din 84 și sună. Până să-i răspundă cineva, mă sfătuiește pe un ton adecvat să revin la ghișeu că imediat ajunge cineva. Bine, dar imediat să fie - tot clasată și asta, să nu fiu țăran cu apucături de orășean. „Vă mulțumesc frumos!” Mă instalez confortabil în fața ghișeului, și imediat în urma mea ajunge o domnișoară. Tânără, carismatică, ba chiar atrăgătoare. Cu accentul său specific ardelenesc, mă salută și uite cum mă face să uit de toți nervii și de cât așteptasem. Imediat îi dau un document pe care îl primisem tura trecută când i-am vizitat. În secunda 2 îmi dă un plic în care se afla pașaportul, mă pune să semnez și mă întreabă dacă mă mai poate ajuta și cu altceva. „Nu, asta e tot. Vă mulțumesc frumos pentru ajutor și vă doresc un weekend liniștit!”

    În drum spre casă, rememorez toată întâmplarea și îmi dau seama că totul se întâmplase în mai puțin de 30 de minute. N-am pierdut niciun avion și nici n-am ratat niciun meeting (doar am întârziat puțin în cel care începea la 11:00, și chiar dacă l-aș fi ratat, aș fi rezolvat-o eu cumva). „Și-atunci, măi Alexandru, de ce atâta tevatură? Nu ai tu mereu răbdare și poți să fii calm în cele mai multe dintre situații?” Am gândit profund experiența în zilele următoare și s-au conectat multe puncte. Skill-ul răbdării necesită efort, la fel ca orice alt skill, dar mai ales răbdare. Ce mai lecție mi-am luat... Inconștient, din instantaneitatea cu care se întâmplă cele mai multe lucruri în zilele noastre, ridicăm ștafeta și vrem ca totul să se întâmple în același ritm, uitând că tot ce e sănătos și sustenabil are nevoie de timp, răbdare și implicare: creșterea unui copil, obținerea unui job bun, o relație de calitate, mușchii pe care cu toții îi visăm și orice recompense după care cu toții tânjim, că dacă le-am primi în secunda în care am dat click, n-ar mai avea niciun farmec și nu le-am mai aprecia. Nici măcar o carte nu putem s-o citim instant, ci trebuie să-i acordăm timp și să investim efort în ea. Da, exemplele pot continua, dar te las să te găndești la cele care contează pentru tine.

Keep going. Don't quit!