La 18 ani aveam senzația că lumea abia așteaptă să mă descopere.
Credeam că drumul vieții e o succesiune de reușite,
că dorința și ambiția sunt suficiente,
că oamenii buni câștigă,
că banii aduc fericirea,
și că succesul înseamnă validare.
Eram, de fapt, un copil naiv —
unul care confunda intensitatea dorinței cu direcția corectă.
Visurile mele de atunci erau zgomotoase.
Vedeam viața ca pe o competiție în care trebuie să demonstrez.
Să fiu cel mai bun, să ajung departe, să câștig mai mult, să fiu remarcat.
Credeam că dacă am un job bun, restul se va așeza automat:
prieteni, familie, echilibru, liniște.
Dar ordinea era greșită.
Complet inversă.
Nu jobul îți aduce echilibrul.
Echilibrul îți aduce performanță.
Nu banii îți aduc sens.
Sensul îți aduce stabilitate.
Nu oamenii te fac complet.
Tu te întregesti — și abia apoi poți construi alături de cineva.
Pe atunci aveam o încredere aproape copilărească în lume.
Credeam că toți oamenii spun ce gândesc și fac ce spun.
Că binele se întoarce mereu,
și că intențiile bune sunt suficiente.
Anii m-au învățat că intențiile fără discernământ pot răni.
Că nu toți oamenii sunt pregătiți pentru sinceritate.
Și că uneori, tăcerea e o formă de înțelepciune, nu de slăbiciune.
Privind înapoi, mi-am dat seama că mai toate visurile mele de la 18 ani s-au spulberat.
Dar nu pentru că am eșuat.
Ci pentru că s-au dovedit efemere.
Visele de atunci erau bazate pe ce voiam să am,
nu pe cine voiam să devin.
Și, de fapt, asta e marea diferență.
La 18 ani, îmi doream lucruri ca să demonstrez.
Astăzi, fac lucruri ca să fiu bine.
Nu mai caut validare.
Caut echilibru.
Caut liniștea care vine din congruență —
din acel moment în care nu mai ești altcineva pentru lume,
ci ești tu, cu toate versiunile tale împăcate.
Azi nu mă mai definesc prin ceea ce posed.
Ci prin ceea ce pot lăsa în urmă.
Prin cât pot înțelege,
prin cât pot ierta,
prin cât pot ajuta.
Și dacă m-aș privi acum prin ochii lui Alex de la 18 ani,
cred că primul sentiment ar fi confuzia.
Poate chiar un pic de dezamăgire.
Pentru că planul lui nu s-a împlinit.
Pentru că viața pe care și-o imagina nu seamănă cu cea trăită.
Dar apoi, cred că ar înțelege.
Ar privi mai atent și ar zâmbi,
cu acel zâmbet sincer al unui tânăr care recunoaște o luptă reală.
„Nu e viața pe care o visam,
dar e viața în care ai învățat să fii om.
Și asta e mai mult decât tot ce visam eu atunci.”
Poate că maturitatea nu e să-ți împlinești toate visurile,
ci să le lași să se transforme.
Poate că adevărata creștere nu e să obții mai mult,
ci să vrei mai puțin, dar mai adevărat.
Poate că viața nu e despre demonstrație,
ci despre claritate.
Și poate că versiunea ta de la 18 ani,
oricât de diferit te-ar fi visat,
ar fi totuși mândră de tine.
Pentru că, în ciuda tuturor dezamăgirilor,
încă mai crezi în oameni.
Încă mai cauți sens.
Și încă mergi mai departe.
👁️ Întrebarea mea pentru tine
Ce ți-ar spune versiunea ta de la 18 ani dacă te-ar privi azi?
Ar fi mândră?
Sau doar curioasă să afle cum ai ajuns aici?
Poate chiar azi e momentul să porți o conversație sinceră cu tine —
cu omul care ai fost și cu cel care ai devenit.
"Keep going. Don't quit!"
Comentarii
Trimiteți un comentariu