Trăim într-o lume în care suntem mereu conectați la ceva,
dar tot mai deconectați de noi.
Facem lucruri, multe lucruri, dar rareori știm de ce le facem,
și aproape niciodată nu ne oprim să simțim ce simțim.
Nu pentru că nu vrem. Ci pentru că funcționăm pe pilot automat.
🧠 Ce este pilotul automat?
Un mecanism natural de supraviețuire.
Creierul nostru, pentru a economisi energie, transformă tot ce poate în rutină.
Evolutiv, e un avantaj.
Psihologic… poate deveni o închisoare.
în The Power of Now — Eckhart Tolle explică foarte clar:
„Mintea adoră să trăiască în ieri și în mâine.
Rareori în acum.”
Când totul devine obișnuință, „acum” dispare.
🔁 Când trăiești pe pilot automat… începi să adaugi.
Asta e partea pe care mulți nu o văd.
Când ești deconectat, nu încetinești.
Din contră — accelerezi.
Adaugi sarcini noi peste cele vechi.
Faci mai multe lucruri simultan.
Crezi că dacă îți ocupi ziua „devii eficient”.
Adevărul este opus:
când nu îți simți viața, începi să o supraîncarci.
Pentru că dacă ai sta pe loc, te-ai întâlni cu tine.
Iar pentru mulți… e cea mai dificilă întâlnire.
⚠️ Supraîncărcarea transformă corpul într-un robot
Când faci 5 lucruri în același timp
și te gândești la alte două în avans,
corpul tău nu mai are resurse pentru a se evalua pe sine.
Nu mai există spațiu pentru:
Atunci apare deconectarea profundă:
- nu mai știi ce simți,
- nu mai știi ce vrei,
- nu mai știi ce te doare.
Corpul funcționează.
Dar nu mai aparține experienței.
Și are nevoie de o perioadă lungă — uneori luni — ca să își revină.
Exact cum un calculator suprasolicitat își revine după ce îl închizi forțat,
nu când îl mai lași să ruleze încă un program.
🪞 Exemplu personal — când mi-am dat seama că „funcționez”
A fost o perioadă în care diminețile mele se desfășurau perfect, aproape matematic.
Mă trezeam.
Îmi pregăteam lucrurile.
Mă apucam de treabă.
Totul arăta normal.
Totul suna normal.
Totul părea normal.
Numai că… părea. Nu era.
Totul era o succesiune de acțiuni automate.
Iar eu nu eram prezent în niciuna.
Semnul care m-a lovit cu adevărat?
Adormeam în mai puțin de 1 minut seara.
În fiecare zi.
La început mi s-a părut un lucru bun.
„Dorm bine, sunt eficient.”
Apoi m-a lovit realitatea:
nu adormeam pentru că eram liniștit,
ci pentru că eram rupt de oboseală.
Nici măcar atunci, în cele 30 de secunde în care ar trebui să te întorci la tine,
nu eram prezent.
Nu simțeam nimic.
Nu reflectam la nimic.
Nu trăiam nimic.
Doar închideam ochii.
Ca o altă sarcină bifată la final de zi.
Într-o seară, în timp ce simțeam cum pierd contactul cu realitatea în câteva secunde,
mi-am pus întrebarea care a schimbat totul:
„Câte zile din viața mea se scurg fără mine în ele?”
Și acolo s-a rupt filmul pilotului automat.
Nu brusc.
Nu dramatic.
Dar real.
Autentic.
Nesimțit de necesar.
📉 Consecințele pilotului automat sunt invizibile… până când nu mai sunt
Nu simți când intri în pilot automat.
Nu simți când te supraîncarci.
Nu simți când corpul îți cere pauză.
Simți doar când explodează:
• anxietate
• oboseală cronică
• lipsă de sens
• apatie
• frustrări
• pierderea motivației
• gol interior
Pilotul automat nu te doboară.
Te goleşte.
Iar golul este cel care doare.
🔦 Cum ieși din pilot automat? (simplu, dar nu ușor)
-
Încetinești. Intenționat.
Oprești ritmul înainte să oprească corpul pentru tine. -
Micșorezi.
Mai puține sarcini = mai puțină fragmentare internă. -
Simți.
Orice: respirația, mișcarea, apa de pe mâini, lumina din fereastră.
Corpul se reconectează prin senzație, nu prin gând. -
Stai cu tine.
Nu 10 minute de meditație.
Ci 30 de secunde în care nu faci nimic. -
Reiei controlul începutului de zi.
Primele 5 minute dictează următoarele 12 ore. -
Îți observi reacțiile.
De fiecare dată când te grăbești, întreabă-te:
„Unde mă duc, de fapt?”
💬 Întrebarea cea mare
Câte zile ai trăit cu adevărat în ultimele săptămâni?
Și câte doar ai trecut prin ele?
Și dacă mâine ar fi la fel ca azi,
ai vrea să o repeți?
Pentru unii, întrebarea doare.
Pentru mine, a fost începutul revenirii.
Comentarii
Trimiteți un comentariu